)
Articol de Narcis Drejan - Publicat duminica, 08 iunie 2025 15:56 / Actualizat duminica, 08 iunie 2025 16:17
Există sportivi care câștigă. Există sportivi care domină. Și apoi există cei care transcend sportul însuși, devenind simboluri culturale, borne identitare ale unei națiuni.
Cristina Neagu aparține acestei din urmă categorii — rarefiată, aproape mitologică. Azi, în fața unui public care va epuiza locurile cu aceeași febrilitate cu care i-a numărat golurile, Neagu va juca, oficial, ultimul ei meci.
Dar despre ce final vorbim, de fapt?
Pentru că, în cazul Cristinei Neagu, retragerea nu e o plecare, ci o consacrare. O încununare a unei cariere care nu a fost liniară, ci simfonică, cu suișuri amețitoare și coborâri dramatice, cu refrene ale durerii și strofe de o intensitate greu de egalat.
A fost, într-un fel profund, o viață trăită în 60 de minute, în două reprize a câte 30 de minute, cu episoade încheiate în genunchi și reluate în picioare.
Cristina Neagu n-a fost doar căpitanul echipei naționale. A fost stindardul ei. Uneori, singura certitudine într-o echipă zbuciumată, într-un sport aflat la intersecția dintre performanță și precaritate.
Într-o țară care deseori uită, Neagu a fost o constantă. Într-o lume grăbită, ea a fost repetiția răbdătoare a excelenței. A jucat cu aceeași intensitate în meciuri de campionat intern sau în partide vitale de Liga Campionilor.
A căzut de atâtea ori, încât medicina sportivă ar putea scrie capitole întregi despre anatomia rezistenței ei. Și totuși, a revenit mereu, nu ca o victimă răzbunătoare, ci ca o regină cu o coroană de fibră de carbon și voință.
Ce înseamnă acest meci de adio?
Un spectacol de reverență, desigur. Un gest de rămas-bun din partea tribunei. Dar și un moment în care, poate pentru prima dată, sportul românesc își va privi oglinda și va înțelege ce a avut. Neagu nu a fost produsul unui sistem, ci excepția care a sfidat haosul.
Ea nu s-a format într-o școală a elitei, ci a crescut în ciuda tuturor neajunsurilor. Iar acum, când coboară din arenă, o face cu demnitatea celor care știu că și-au consumat tot combustibilul în slujba unei idei mai mari decât ei înșiși.
Cât de des apare o Cristina Neagu? O dată pe generație? O dată într-un secol? Poate că răspunsul nu contează, poate că niciodată! Ce contează este că noi am fost contemporani cu ea și vom putea aminti generațiilor că am respirat același aer al performanțelor.
Și că, într-o seară de iunie, o sală întreagă va sta în picioare — nu doar pentru a-i aplauda retragerea, ci pentru a-i celebra eternitatea.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
