)
Articol de Narcis Drejan - Publicat luni, 09 iunie 2025 10:47 / Actualizat luni, 09 iunie 2025 10:47
Oare e de vină Lucescu? Sau suntem noi, aceia care la fiecare turneu final ne îmbătăm cu apă rece și transformăm o calificare normală într-un miracol național, apoi ne ascundem repede după vorbe frumoase și „reconstrucție” când vine primul eșec?
România a mers la Euro 2024 fără înfrângere, câștigând grupa și alimentând o iluzie colectivă de renaștere. Acolo, am învins Ucraina și, pentru câteva zile, ne-am visat mari și tari.
Apoi am dat cu capul de tavan în optimi și am revenit la realitate. Să nu uităm de Tata Puiu în 2016: preliminarii perfecte, dar turneul final ne-a expus din nou slăbiciunile.
Într-o buclă repetitivă
Edi, fiul său, cu bune și cu rele, a adus un spirit de echipă, o stare de apartenență care conta mai mult decât discursurile. Și totuși, România l-a adus pe bancă marele Lucescu. Un nume greu, un selecționer cu CV, un orator de manual, dar și un om care pare să creadă că nimeni nu-l poate contrazice și că poate pleca oricând dacă nu-i convine ceva.
Cu bagajele pregătite la ușă, așa reconstruiești fotbalul? Și să fim sinceri: vestiarul nu-l ajută. Stanciu trăiește și acum din meciul cu Ucraina, de parcă ar fi marcat în finala Ligii Campionilor.
Rațiu? Nu-și mai vopsește părul albastru, nu-și mai zice Sonic, dar își ceartă colegii și joacă individual, de parcă ar fi starul unei echipe de la Hollywood, un fel de personaj din Ted Lasso. Poate aici a greșit și presa, care l-a transferat zi de zi la Barcelona, Liverpool, City, mă mir că n-au apărut PSG și Inter.
Culorile naționalei par, din ce în ce mai mult, fundalul perfect pentru selfie-uri și hashtag-uri, în loc să fie simbol de sacrificiu și mândrie.
Ne place să ne mințim
Poate că Lucescu e doar un alt episod din serialul nostru etern de iluzii și eșecuri: un selecționer cu renume, dar cu un mesaj care se pierde printre conferințe pompoase și un vestiar în care fiecare pare să fie vedetă, dar eșuează în mediocritate.
Întrebarea reală este: când vom fi sinceri? Când vom avea curajul să recunoaștem că avem probleme fundamentale, că fotbalul nostru nu merge doar cu marketing și “zid galben” și că dincolo de pancarte și can-can-uri rămâne un mare gol? Ne place să ne mințim, ne place autosuficiența și nu descoperim niciodată adevăratele probleme, iar asta nu e valabil doar în fotbal, ci în toată societatea.
Și mai e ceva: la Euro, din 53 de națiuni europene, 24 merg la turneul final. O bagatelă! Și-atunci câte locuri ar mai trebui să inventeze FIFA ca să prindem și noi Mondialul, după 28 de ani de pribegie? Vor fi 32, poate chiar 36, cine mai ține șirul? Poate că ne-ar trebui un wild card pentru amintiri, pe sistemul: Știți, noi suntem România și n-am mai fost la un Campionat Mondial dinainte de anii 2000, nu ne dați o invitație din oficiu?
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
