INTERVIU-EVENIMENT Vioara lui a răsunat pe Everest! » Maestrul Alexandru Tomescu a cântat în fața Papei Leon al XIV-lea: „Țin cu Hermannstadt, mă bucur că a rămas Măldărășanu!”

Provenind dintr-o familie de muzicieni, Tomescu a debutat la vârsta de 9 ani, ca solist al Orchestrei Simfonice din Constanța, plecând în cel dintâi turneu al său în străinătate, în Germania și Austria. De-atunci, aceste turnee nu s-au oprit niciodată - ele doar alternează cu scurte perioade de pauză.

Alexandru Tomescu a studiat la Conservatorul din București, în perioada 1995-1999, dar și-a completat educația muzicală în Statele Unite ale Americii și în Elveția.

Tomescu, care zilele trecute a concertat la Vatican, în fața Papei Leon al XIV-lea, și-a câștigat dreptul de a cânta la vioara Stradivarius care a trecut și prin mâinile fermecate ale maestrului Ion Voicu în 2007. În 2023, violonistul român a redobândit această onoare, prelungind custodia valorosului instrument cu alți 5 ani.

Premiile câștigate în tinerețe, la concursuri internaționale de inbterpretare, i-au servit ca rampă de lansare spre recunoașterea de mai târziu. Este unul dintre cei mai talentați violoniști din lume, deși, după cum singur a explicat în interviul pentru Gazeta Sporturilor, „în muzică nu există ierrahi ca în sport, totul este subiectiv”. Și poate, de aceea, și mai greu.

- Ca să spargem gheața, o să vă întreb prima dată de unde veniți și unde vă duceți. Care au fost ultimele dumneavoastră proiecte și ce urmează în perioada imediat următoare?
- Da, e o perioadă foarte, foarte aglomerată, foarte intensă. Sunt multe concerte – și cele de stagiune, și alte evenimente mai mici. În urmă cu câteva zile am avut onoarea și bucuria de a interpreta în primă audiție absolută o lucrare contemporană semnată de compozitoarea Sabina Ulubeanu. Ne știm încă de când era elevă, pianistă. Ne leagă o viață întreagă de prietenie. A fost prima mea participare în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, un eveniment cu tradiții organizat de Uniunea Compozitorilor din România. Mai sunt numeroase alte concerte. Pe 31 mai am un concert alături de colegii din Orchestra Națională Radio – Anotimpurile de Vivaldi.

- Vara cum v-o petreceți?
- La începutul lunii iunie voi pleca împreună cu chitaristul Dragoș Ilie în cea de-a 18-a ediție a turneului Stradivarius. Va fi un turneu foarte provocator. Anul acesta se numește Rapsodiile. Ne-am ales un program în premieră absolută, pentru că aceste lucrări pe care le-am ales au fost inițial compuse pentru orchestră, deci zeci de oameni, violoniști și suflători. Acum suntem doar doi oameni. Însumate, cele două instrumente ale noastre au zece corzi. Fiind anul în care se comemorează 70 de ani de la trecerea neființa lui George Enescu, evident, prima alegere este cea Rapsodiilor nr. 1 și nr. 2 semnate de acesta, niște lucrări uriașe, pe care toată lumea le cunoaște, le fredonează, niște lucrări care ne definesc pe noi, ca români, din punct de vedere muzical. Apoi, în oglindă cu Rapsodile de George Enescu va fi o lucrare americană, Rapsody in Blue, de George Gershwin, compusă tot cam atunci, în anii 20. O lucrare în care, pentru prima dată, jazzul intră pe ușa din față în lumea de concert. Așadar, lucrări extrem de spectaculoase. Aranjamentele pentru vioară și chitară sunt semnate chiar de Dragoș Ilie, pentru că ne-am gândit amândoi că nu ne putem asuma riscul să încredințăm altcuiva această misiune de delicată. Am lucrat foarte intens, cântărit fiecare sunet, fiecare detaliu, pentru ca aceste lucrări să poată străluci în toată, în toată splendoarea lor. Avem 22 de orașe pe care le vom vizita. Vom cânta în premieră în multe locuri extrem de frumoase. Poate cel mai spectaculos dintre ele va fi proaspăt inauguratul Cazino din Constanța, București, dar vom cânta și la Sala Radio, la Ghimeș, la Peștișani, acasă la Constantin Brâncuși. Deschidem și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

- Ați cântat în locuri numeroase și foarte diverse cu vioara Stradivarius-Elder-Voicu, făurită în anul 1702, o adevărată bijuterie, un artefact. Este un instrument muzical pe care l-ați oferit oamenilor, cântând în cele mai felurite spații, din vârful muntelui până jos, sub pământ, la metrou. Cât de mult contează conectarea cu niște oameni care nu vin neapărat în sala de concert să vă vadă, ci îi găsiți acolo, în afara mediului dumneavoastră?
- Întotdeauna am crezut că muzica clasică trebuie să aibă acest curaj, să-și asume acest risc de a ieși din mediul acesta foarte riguros, foarte controlat, guvernat de atâtea reguli al sălii de concerte. Oricum, lucrul acesta se întâmplă din plin pe alte scene culturale din străinătate. În România, oricum, gusturile publicului de muzică clasică tindeau să fie mai degrabă conservatoare. Așa adică oamenii preferau lucrurile care le erau familiare, există mai puțină apetență pentru muzică nouă, muzică de secol 20. Partea foarte bună este că în ultimii ani lucrurile s-au schimbat, au pornit pe o direcție nouă, sunt deja foarte multe evenimente private, turnee, festivaluri, lucruri care se întâmplă și în alte locuri decât sălile de concert, care, mă rog, fie vorba între noi, lipsesc de multe ori sau sunt într-o stare mai puțin potrivită.

+6 FOTO

Alexandru Tomescu: „Am cântat la metrou, a fost o lecție de smerenie”

- Care sunt cele mai neconvenționale locuri unde ați cântat?
-  Noi, muzicienii, suntem obișnuiți să fim creativi, să ne descurcăm cu ceea ce avem la îndemână. Spre exemplu, în turneele Stradivarius s-a cântat în catedrale, în aer liber, în săli de sport, am cântat peste tot unde există un spațiu unde muzica poate fi receptată așa cum trebuie. Pentru că, la urma urmei, ceea ce contează cel mai mult la un concert nu este ca el să se desfășoare într-o sală. Sigur, ea îți oferă un grad de confort foarte ridicat. Totul e confortabil, totul e cum trebuie, scenă, lumină. Spectatorii stau comod în fotoliile lor. Dar nu, nu este aceasta. Nu, nu confortul este esența celor întâmplate în timpul unui concert, ci această comunicare, această comuniune mijlocită de muzică între noi și spectatori. De aceea un concert poate avea loc inclusiv într-o stație de metrou. Mă rog, acesta pentru un etalon de condiții adverse și a fost un o lecție, un antrenament foarte dur, o lecție de smerenie, dacă vreți, pentru că sunt de notorietate cazurile acelea de artiști care sunt deranjați de ceea ce se petrece în jurul lor când ei sunt pe scenă. De un telefon uitat deschis, de un acces de tuse, de foială. Trebuie să te concentrezi, atunci când pe lângă tine nu tușește cineva, ci zăngăne o întreagă garnitură de metro. Așa dobândești o altă reziliență mentală și altfel te raportezi la aceste lucruri. Deviza mea este: „The show must go on”. Deci muzica este la ea acasă oriunde există cineva dornic să o asculte, cineva pregătit să-i perceapă emoția.

- Muzica este un limbaj universal.
- Nu trebuie să fie absolvent de Conservator sau să ai nu știu ce diplome în buzunar ca să poți să te bucuri de o simfonie de Mozart. Îți trebuie doar două urechi sau poate nici chiar două, una singură e suficientă ca să te bucuri de toată acea splendoare muzicală. Și apoi restul vine de la sine. Muzica se adresează fiecăruia exact pe limba sa, a sensibilității sale, și de aceea fiecare înțelege ceea ce este în interiorul lui atunci când ascultă un concert, o simfonie. Este o chestiune de universalitate a muzicii, care poate ajunge la absolut oricine. Este un factor unificator. Pentru că atunci când într-o sală de concert sunt reuniți o mie-două mii de oameni, sigur fiecare vine cu povestea lui, cu sensibilitatea lui, cu starea lui de spirit, care sunt extrem de diverse. Însă muzică vine și le armonizează pe toate acestea, păstrând personalitatea fiecăruia.

650 de instrumentecreate de Antonio Stradivari mai există azi în lume, viori, viole și violoncele. Cele mai multe dintre ele se află în posesia unor colecționari privați.

Violonistul Alexandru Tomescu: „Îmi place foarte mult să înot, din păcate îmi consuma foarte mult timp”

- Pregătirea fizică a unui muzician mi se pare un lucru foarte important. Trebuie să rezistați pe scenă. Poate că vă simțiți rău în ziua respectivă, dar nu trebuie să știe nimeni lucrul acesta. Cât sport faceți dumneavoastră, câtă pregătire fizică aveți când suiți pe scenă, mai ales înaintea unui turneu important?
- Să știți că, mai ales de la o vârstă încolo, fără sport nu se poate. Asta le spun studenților mei, care deja la 19-20 de ani se plâng deja de dureri musculare foarte serioase, care-i pot împiedica să cânte la vioară. Pe termen lung fac sport și pentru a putea performa pe scenă la nivelul pe care mi-l doresc. E nevoie de rezistență fizică, pentru că da, sunt câteodată concerte care durează două ore sau chiar mai mult fără întrerupere. Dacă nu poți să fii la nivelul maxim de energie fizică și la nivelul maxim de concentrare mentală în același timp, atunci nu ai ce căuta acolo, pe scenă. Norocul meu este că îmi plac foarte, foarte multe sporturi. Au fost mulți ani în care am mers la înot, e un sport nemaipomenit pentru durerile de spate cu care se confruntă toți muzicienii. Însă mi-am dat seama e prea mare consumator de timp și aveam nevoie ceva mai flexibil, un sport pe care să-l pot practica oriunde aș fi, fără mari probleme. Așa că, de foarte mulți ani, alerg. Nu-mi place să alerg pe bandă, ci în mediul în care sunt. În fiecare oraș reușesc să găsesc așa un parc, o alee, un mal de râu, mai înverzit. Așa am descoperit foarte multe locuri extrem de frumoase. Acum în fiecare turneu am deja și o hartă mentală a locurilor propice pentru alergat.

- Cam cât alergați?
- În medie 40-45 de minute. Aveam în plan anul acesta să încerc și un semimaraton, dar e un proiect care încă așteaptă. Pentru buna funcționare a spatelui mai fac și flotări, abdomene, tot așa, în fiecare zi. Adică plec cu salteaua de exerciții după mine. De ceva m-am apucat și de yoga, pentru că ajută la flexibilitate și postură, plus că aduce claritate mentală. Sunt foarte multe lucruri care trebuie aduse laolaltă atunci când vrei să faci performanță la cel mai înalt nivel. Nu e suficient doar să te pregătești în domeniul tău de activitate. Trebuie să ai și mintea clară, să ai și corpul pregătit, să știi ce vrei să faci. Iar sportul este unul dintre cele mai cele mai importante elemente. Mulți alți muzicieni practică sporturi. De exemplu, violonistul israelian Maxim Vengerov. La un moment dat avea niște dureri de spate atât de mari încât mergea la concerte cu o echipă întreagă de fizioterapeuți și maseuri. A dirijat o perioadă și după aceea a reușit să găsească să-și găsească exercițiile fizice potrivite care să-i permită să cânte din nou la vioară. În plus, eu în oraș merg cu bicicleta din rațiuni practice, dar și rațiune ecologice și rațiuni de eficiență a timpului.

De când s-a mutat la Sibiu, Alexandru Tomescu ține cu Hermannstadt

- Când nu faceți sport, vă uitați la sport. Urmăriți vreun sport sau vreun sportiv în mod special?
- M-am mutat așa, parțial, la Sibiu și urmăresc evoluția echipei Hermannstadt. Sunt foarte ușurat că Măldărășanu a semnat un nou contract. Mă duc pe stadion când am timp, apreciez când e public numeros. E o forță copleșitoare pe care o simți acolo, când toată lumea intonează imnul, când toată lumea cântă, când toată lumea își încurajează echipa. Devii conștient de forța asta pe care o pot avea oamenii atunci când acționează împreună, că sunt unificați de aceeași idee. Iar sportul asta face, ne aduce împreună.

- Rivalitățile dintre muzicieni seamănă cu rivalitățile dintre sportivi?
- În muzică e foarte greu să găsești pe cineva care să fie de aceeași părere cu tine, pentru că totul e foarte subiectiv. De aceea de multe ori ne uităm așa, cu invidie, către lumea sportului. La tenis, totul e foarte clar, ai câștigat un punct, un meci, știi pe ce poziție ești în clasamentul ATP și așa mai departe. La muzică există, desigur, niște ierarhii nescrise. Cum poți să cântărești emoția? După cine a plâns mai mult în public, după cine are o viteză mare de execuție? Nicidecum. Muzica operează cu niște valori mai greu de cuantificat și de aceea lucrurile sunt foarte, foarte interpretabile. Chiar am fost invitat recent la prima ediție a concursului internațional „Ion Voicu”, aici, la București, și era foarte interesant cum noi, cei cinci oameni în juriu, cinci violoniști, aveam de multe ori cinci opinii diferite asupra aceleiași interpretări. Oricum, chiar dacă ai diferențe de opinie cu un alt artist, trebuie să le lași la o parte când urcați împreună pe scenă. Toate aceste lucruri trebuie lăsate de-o parte, pentru că primează rezultatul final, armonia pe trebuie s-o prezinți acolo. Au fost unul-două cazuri de muzicieni care au încălcat acest pact sacru, care au adus pe scenă nemulțumirile din afara ei. Nu am mai colaborat niciodată cu ei.

- Ați făcut și faceți în continuare munca de caritate. O să ne preț puțin la Hope and Homes for Children, unde ați colaborat cu un mare sportiv al României, David Popovici? Ce impresie v-a făcut?
- E un tip foarte normal, foarte cu picioarele pe pământ, exact așa cum sunt toți marii performeri pe care i-am întâlnit. Nu are nasul pe sus, nu spune niciodată: „A, ce, tu? Tu nu știi să înoți!” Avem mereu ce discuta, e foarte, foarte OK. David a spus o chestiune extrem de importantă pe care le-am repetat-o și eu foștilor mei studenți. L-am întrebat și care este elementul decisiv pentru el atunci când câștigă toate aceste medalii, dacă e vorba în principal despre antrenamentul fizic. Mi-a zis: „Nu. Lucrul cel mai important e pregătirea mentală, pentru că, în clipa în care tu ești pregătit mental, ești realmente pregătit să dai tot ce-i mai bun în tine”. Deci totul pornește de aici, atunci lucrurile bune se întâmplă. Foarte mulți alți performeri cu care am avut șansa să discut mi-au spus lucruri similare. Deci mintea noastră este poate cea mai puternică înzestrare de care dispunem.

- Și cel mai mare dușman câteodată.
- Poate fi și cel mai mare dușman. Depinde ce facem noi din ea. Revenind la Hope and Homes for Children – sunt unul dintre primii ambasadori, dacă nu mă înșel, avem vreo două decenii de când lucrăm împreună. Ștefan Dărăbuș a știut să crească această organizație, pornind de la un deziderat care părea utopic. Au pornit ei acolo, în Maramureș, gândindu-se să reformeze sistemul de protecție a copilului și să se extindă la nivelul întregii țării. Ideea era să închidă toate acele orfelinate de tip comunist. Au gândit totul pe termen lung. Asta mi-a plăcut. Îmi plac proiectele care nu sunt de azi pe mâine. Chiar au reușit multe lucruri bune. România nu mai e ceea ce era în anii 90, cu acele orfelinate ale groazei, în care copiii trăiau în niște condiții absolut inumane, ci a devenit un exemplu pentru alte state din restul lumii.

Alexandru Tomescu: „Nu am o rutină înainte de concert, uneori nu am nici unde să depozitez cutia viorii”

- Mulți dintre sportivi au o rutină înainte de a intra pe teren. Ascultă muzică în căști, se gândesc la o carte pe care au citit-o. Dumneavoastră aveți o rutină clară înainte de fiecare concert?
- Depinde în primul rând foarte mult de programul pe care îl am de cântat, pentru că sunt anumite muzici mai expansive, mai optimiste. Sunt anumite muzici mai interiorizate în care e nevoie să fii un pic rupt de alți stimuli exteriori. N-aș putea vorbi despre o rutină, pentru că dacă aș avea ceva atât de fix, atât de rigid, aș fi în mare dificultate. Cântăm într-o varietate de spații. Câteodată nici nu ai loc unde să îți spui cutia de vioară, unde să-ți mai faci și rutina? Așa că învățat să fiu flexibil. Poate e mai degrabă vorba de o rutină mentală, de o detașare de grijile de zi cu zi și de o concentrare asupra lucrului care contează cu adevărat, respectiv muzica. Pentru că muzica chiar este pentru mine cea mai solidă ancoră de-a lungul întregii mele vieții. Când reușești să fii acolo concentrat, conectat la ceea ce știi că ai de făcut, atunci ești pregătit mental să dai tot ce ai mai bun în tine, păstrând, bineînțeles, în minte un alt aspect foarte, foarte important pe care aș dori să-l menționez: condiția noastră imperfectă de oameni. Foarte mulți își setează niște standarde extrem de înalte, imposibil de atins, de perfecțiune. Să nu greșești nicio notă, să iasă totul exact așa cum ți-ai dorit. Acest lucru nu e posibil, trebuie să-ți dai voie să fii uman? Nu știu, poate ai greșit. Poate e un moment în care n-ai putut să te concentrez. Poate cineva sau ceva ți-a distras atenția. În clipa în care îndepărtezi această presiune de pe tine, poți să te concentrezi pe ceea ce contează cu adevărat, și anume bucuria muzicii. Lumea nu vine acolo să vadă violonistul care greșește sau care nu greșește. Asta nu transmite nicio emoție. Dacă vrem cineva care nu greșește, s-au făcut deja roboței care cântă la pian, cântă și la vioară, dar destul de prost. Asta căutăm, un roboțel care nu greșește? Nu, căutăm o conexiune, căutăm o stare de spirit, căutăm o visare. Și aceste lucruri nu sunt întotdeauna perfecte.

1,2 milioane de dolarieste suma la care se ridică asigurarea viorii Stradivarius-Elder-Voicu, care aparține statului român, dar care este în grija lui Alexandru Tomescu

- Ascultați și astfel de genuri muzicale, dincolo de muzica clasică?
- Rar ascult pentru plăcerea mea muzică de vioară interpretată de alți violoniști. Pornind de la nucleul muzicii clasice și mergând concentric, îmi plac în special compozitorii de secol XX. Îmi place să ascult muzică cu toată atenția mea. Muzică, în special muzica clasică, dar și orice alt fel de muzică, îți cerea absolut toată atenția. Nu vrea să te împartă cu nimeni altcineva. Este foarte posesivă. Ăsta e cuvântul, da, muzica este extrem de posesivă și te vrea cu totul acolo. Nu mă văd ascultând Simfonia a cincea de Shostakovich și în timpul ăsta să curăț cartofi, să răspund la telefon și să trimit un e-mail. Nu, nu, pentru că atunci nu se poate petrece acel miracol al muzicii. Ascult de foarte multe ori muzica de jazz - pianiștii clasici, gen Oscar Peterson, și așa mai departe. Ascult și muzică rock, ascult și muzică populară. Acuma chiar avem tema cu care se deschide Rapsodia întâi a lui George Enescu, e un cântec folcloric care se numește ”Am un leu și vreau să-l beu”. Am căutat pe Youtube și există nu știu câte variante, poți să asculți și versurile ca să-l înțelegi de fapt în profunzime. Pentru mine, muzica este cea mai frumoasă bibliotecă. Iubesc foarte mult și cărțile, e adevărat, dar iubirea cea lentă este muzica și nu resping apriori niciun gen muzical.

- Cum vă protejați de accidentări? Vorbeam mai devreme de durerile de spate, dar cum vă protejați mâinile? Ce activități evitați? Presupun că n-o să jucați niciodată baschet.
- Să știți că am suferit când eram copil. Părinții mei s-au gândit să-mi protejez mâinile. Unii muzicieni nu conduc nici mașina, tot așa, ca să-și protejeze mâinile. Fiecare are anumit grad de toleranță la disconfort. Dar în viața mea de adult să știți că n-am mai lăsat deoparte niciun fel de activitate. Se întâmplă accidente chiar și dacă te protejezi. Sunt muzicieni care au echipe de fotbal și există un dirijor celebru, nu-i dau numele, și el pasionat de fotbal, care și-a rupt mâna și a dirijat o vreme cu mâna stângă. Și mie mi s-a întâmplat să cad alergând, dar m-am julit la picioare, nu la mâini, așa că am putut să-mi continui concertele. Îmi place să merg pe munte, tracking și hiking, adică merg mai degrabă pe poteci, cu toate că și cățărarea mă atrage. Fetița mea e foarte atrasă de sporturi, am mers deja de mai multe ori la bouldering și acolo, într-adevăr, mi-am solicitat degetele mai mult. Dar a fost o experiență nemaipomenită pentru că mi-am dat seama că pot să fac și chestia asta.

- Fetița dumneavoastră cântă la vreun instrument?
- Mama mea e profesoară de pian și are un talent deosebit în a relaționa cu copiii, în a-i motiva, în a le trezi interesul. Și-am încercat magia și cu fetița mea, care a deprins niște rudimente de cântat la vioară. Mai e greu e cu această parte a studiului zilnic, dacă vrei să progresezi. Eu nu o forțez pe fiica mea în nicio direcție. Are totala libertate de alegere ceea ce îi place. Pentru moment cântă cu o altă fetiță, care e violonistă, așa, de plăcere. Și asta e important, indiferent la ce nivel cânți. Important e să fii în contact cu ceva spiritual. Asta le spuneam de multe ori și studenților mei: „Gândiți-vă cât de norocoși suntem noi! Obiectul muncii noastre e să ne întâlnim în fiecare zi cu capodoperele umanității. Geniile muzicale sunt pe pupitrul nostru de lucru în fiecare zi, haideți să le tratăm cu toată seriozitatea!”

- Că veni vorba despre studiu, un violonist, un muzician de nivelul dumneavoastră studiază în continuare foarte mult, nu-i așa?
- Fără studiu nu se poate. Exact ca la sport. Uitați, credeți că un lider WTA ajuns acolo și zice: „Gata, acuma mă apuc de mâncat sarmale, stau cu burta la soare?”. Trebuie să muncești la fel de mult, dacă nu chiar mai mult. Pentru că poziția nu trebuie doar apărată, trebuie și dezvoltată. Ai posibilitatea de a duce totul mai departe, arta pe care tu o slujești, indiferent cum s-ar numi.

- Cum găsiți echilibrul între muncă, turnee și statul acasă cu familia sau evadările în natură? Cum îl obțineți?
- În viață trebuie să faci și ce am învățat, mai ales în ultimii ani, este că de timpul tău personal nu va avea nimeni grijă dacă tu nu ai grijă. Așa că am învățat să împart mai bine, mai eficient, cred eu, perioadele astea de activitate profesională intensă și cele de pauză. Pur și simplu niște perioade în care nu sunt disponibil pentru concerte. Anul trecut, cam pe vremea aceasta, i-am spus Ancăi Gheorghe, managerul meu: „Vezi că o să plec în Himalaya!” A crezut că e o glumă, dar era un vis mai vechi al meu să merg până la tabăra de bază pentru două-trei săptămâni. Și chiar s-a întâmplat.

Violonistul Alexandru Tomescu: „Am studiat inclusiv pe Everest, la lumina frontalei”

- Cum vi s-a părut experiența pe Everest?
- A fost WOW, ce să zic? Am prins vreme bună, în această perioadă de primăvară. Înfloriseră rododendronii, care acolo sunt ca niște copaci uriași. Mai greu mi-a fost cu aclimatizarea. De la 3.000-4.000 de metri până la 5000 și ceva începe să se simtă lipsa oxigenului, dar am supraviețuit. Am cărat vioara după mine, trebuia cumva să împac și capra și varza. Eram în vacanță, nu aveam concerte, dar nu puteam să las deoparte vioara pentru o perioadă atât de îndelungat. Așa că vioara mea s-a auzit în tabăra de bază. Am cântat în cel mai înalt punct posibil, la peste 5.304 de metri. În cabanele în care stăteam nu exista încălzire, nici curent electric. Așa că am studiat la lumina frontalei. Era foarte important să mențin contactul cu vioara ca să nu las lucrurile să se deterioreze foarte mult. Acest lucru trebuie să-l fac tot timpul, am studiat în cele mai neașteptate locuri, pe o barcă, în tren. În avion nu, e cam înghesuială, dar la nevoie aș face-o și acolo.

- Care a fost cea mai mare provocare din carieră?
- Întotdeauna următorul concert este cea mai mare provocare, asta eu așa le tratez pe toate. Nu există vreun concert mai important decât următorul. Trebuie cântat ca și cum ar fi pentru prima dată și pentru ultima dată, în același timp. Adică trebuie să cânți cu toată deschiderea, cu toată prospețimea, cu toată creativitatea de care ești capabil, ca și cum ai cântat tu pentru prima dată piesele respective. Chiar dacă e Balada lui Ciprian Porumbescu pe care o cânt de când aveam 7 ani, trebuie să fii acea stare mentală ca și cum ar fi prima dată și totodată, ultima. Nu știi niciodată când vei cânta pentru ultima oară, cu excepția celor care aleg să-și încheie cariera într-un punct bine definit. De fiecare dată încerc să dau absolut tot.

- Vi s-a întâmplat vreodată un moment ciudat pe scenă? Să vă pufnească râsul, de exemplu?
- Încercăm să ne concentrăm de fiecare dată, pentru că asta înseamnă să fii conectat cu ceea ce ai tu de făcut acolo. Sigur că pot fi tot felul de distrageri, dar trebuie să fim să știm de ce suntem acolo, pe scenă.

- În ultima perioadă, România a trecut printr-o serie de tulburări, la nivel socio-politic. Ce impact au avut asupra dumneavoastră, ce impact au asupra unui artist care încearcă să-și vadă de arta lui, de muzica lui? Cum ați resimțit dumneavoastră perioada asta agitată?
- Să știți că muzica clasică întotdeauna trăiește mereu într-o perioadă agitată, așa, pe marginea prăpastie. Așa că, dintr-un punct de vedere, cred că noi, artiștii, putem sta liniștiți, pentru că suntem foarte antrenați, rezistăm în orice fel de condiții. Există, desigur, tulburări și economice, și sociale, și politice, care inevitabil, ajung să se răsfrângă și pe scena de concert. Anumite concerte ajung să fie anulate. În pandemie, concertele se desfășurau fără public. Dar muzica clasică, teatrul, toate artele au mers mai departe pentru că eu cred că oamenii întotdeauna au nevoie și de altceva pe lângă lucrurile materiale, pe lângă lucurile astea necesare supraviețuirii, sănătății și așa mai departe. Au nevoie și de o dimensiune spirituală a existenței lor. Și muzica este una dintre căile posibile. Uneori mă gândesc la actorii de teatru, e fain de ei, dacă au un spectacol de succes îl pot prelungi și 20 de ani, pot juca o viață întreagă rolul respectiv. La noi nu poți cânta același program de la o stagiune la alta.

- În cariera dumneavoastră, vi s-a întâmplat să mă întâlniți cu sportivi celebri, români sau din altă țară?
- Da, se întâmplă, vin și la concerte. Am fost chiar anul la Olimpiada de la Paris, am avut niște concerte acolo și am putut să luăm niște autografe. Sunt oameni foarte calzi, foarte deschiși, este o plăcere să-i cunoști.

- Aș vrea să vă cer un sfat pe care l-ați putea da dumneavoastră celor care vor să exceleze în muzică sau în sport.
- Sigur, primul lucru care îmi vine minte este un îndemn al lui George Enescu: ”Muncă, muncă și iar muncă”. Dar pe lângă această muncă recomandată de marii înaintași, cred că mai ales în ziua de astăzi e nevoie și de o educație mentală. În primul rând o educație mentală. Dacă nu ai un parcurs pe care te gândești că-l poți urmări, degeaba muncești. Adică trebuie să muncești cu cap. E important să-ți găsești și mentorul potrivit – uneori îl întâlnești, dar era e deja prea târziu. Sunt importanți și mentorii, dar și mai important e acel moment în care începi să iei tu însuți decizii pe cont propriu. Un profesor bun este acela care știe să nu se facă indispensabil. Care știe să-ți încurajeze deciziile. De fapt, ar trebui doar să supravegheze deciziile luate de tânărul artist și să discute ca de la egal la egal. Ca profesor, vrei să-ți poți ajuta studenții să devină independenți, care să ia propriile lor decizii muzicale pe cont propriu.

- Când este primul concert din turneul Rapsodii? Și unde?
- Marți, 9 iunie, la Oradea, întregul program este pe site-ul stradivarius.ro. Acolo găsiți întreaga listă de orașe și de spații unde se desfășoară concertele.